De obicei, sărbătorile de iarnă sunt un moment bun nu doar  pentru cadouri, ci și pentru reflecție și bilanțuri. Cu această  ocazie specială, îți oferim un mini-dicționar de termeni fiscali pe  care i-am tot folosit în 2025 și pe care vom continua să-i folosim și în anii următori. După principiul „dar din dar se face rai”, îl  poți dărui mai departe oricui crezi că are nevoie de el. 

de Angela Roșca, managing partner Taxhouse 

Lista termenilor definiți: contribuții de asigurări sociale,  cota progresivă, cota unică, decalajul de TVA, deficit  bugetar, facilități fiscale, impozite indirecte, Impozitul  Minim pe Cifra de Afaceri (IMCA), Pilonul doi al OCDE,  „taxa pe afiliați”, taxa pe valoarea adăugată și taxa pe  vânzări. 

„Grecia. O națiune din sudul Europei celebră pentru filosofie,  matematică, arhitectură și pentru că își trage pe sfoară  creditorii. Grecia s-a aflat în incapacitate de plată sau în  întârziere cu rambursarea datoriei suverane în peste jumătate  din perioada scursă între 1826 și 2008. (…) Cu toate acestea,  investitorii profesioniști s-au înghesuit să cumpere obligațiuni  grecești la finalul anilor 2000.” Iată cum descria, cu sarcasm,  Jason Zweig, jurnalist la The Wall Street Journal de aproape  patru decenii, minunata Eladă în așa-numitul său „Dicționar  financiar al diavolului” (The Devil’s Financial Dictionary). 

Inspirându-ne din modul în care Zweig folosește ironia acidă pentru a traduce jargonul – pe alocuri, „diabolic” de complex – al Wall Street-ului, încercăm și noi, în rândurile de mai jos, să  deslușim limba de lemn fiscală care pentru mulți rămâne o  barieră greu de trecut. 

Departe de a fi un dicționar complet, mica noastră culegere de  termeni fiscali funcționează și ca o recapitulare a temelor pe  care le-am abordat în 2025. Laitmotivul ultimelor șase luni a fost deficitul bugetar – o formă de exces care, în principiu,  apare atunci când finanțele publice nu sunt administrate cu  aceeași disciplină și atenție precum cele ale companiilor private. 

Am susținut de la bun început că, pentru reducerea deficitului,  ar fi fost mai firesc să fie ajustate mai întâi costurile, nu să se  sară direct la creșterea veniturilor prin majorarea TVA-ului, a  impozitului pe dividende, prin menținerea inițială a infamului  impozit minim pe cifra de afaceri (IMCA) sau majorarea  plafonului maxim pentru contribuția la asigurările de sănătate (CASS) în cazul PFA-urilor.  

Din păcate, istoria ne arată că, uneori, crizele profunde sunt cei  mai eficienți „administratori”. Trei dintre cele mai lovite state  europene în perioada crizei datoriilor suverane, Irlanda, Grecia  și Portugalia, au ajuns cu timpul să înregistreze excedent  bugetar. 

Ne propunem ca, pe parcurs, să îmbogățim acest dicționar și  sperăm ca, în curând, realitatea să ne ofere suficient material  pentru a defini și termeni care țin de eficiența fiscal-bugetară. 

– 

Contribuții de asigurări sociale

O temă care naște frecvent o  întrebare retorică: cât de mult îi mai putem taxa pe cei care  contribuie deja, pentru a susține sistemul și nevoile celor care  nu o fac?! În 2025, am asistat la introducerea contribuției la  asigurările de sănătate (CASS) pentru persoane care anterior nu contribuiau la sistemul de sănătate și la majorarea plafonului  maxim pentru CASS aferentă veniturilor din activități  independente de la 60 la 72 de salarii minime.  

Cota progresivă

O temă pe care unele partide politice o repun  periodic pe agendă, mai ales în perioade cu presiuni bugetare. Spre deosebire de cota unică (vezi definiția), presupune aplicarea unor procente diferite dei mpozitare, din ce în ce mai mari, în funcție de nivelul veniturilor unei persoane fizice. 

Dincolo de discuțiile despre cât de echitabil este un astfel de  sistem, un studiu Romanian Business Leaders din 2024 arată că  statele care aplică impozitarea progresivă a veniturilor  persoanelor fizice sau cote diferențiate de impozit pe venit – precum Spania, Grecia, Croația, Austria, Germania sau Olanda –  aplică simultan și plafoane maxime pentru a calcula  contribuțiile sociale, tocmai pentru a echilibra povara fiscală  totală pentru veniturile din muncă.

Cota unică

Introdusă în România în 2005, se aplica inițial  nediferențiat pe veniturile persoanelor fizice și pe profiturile companiilor, fiind stabilită la 16%. Însă din 2018, odată cu „revoluția” transferului unor contribuții sociale (pe hârtie) de la angajator la angajat, cota de impozit pentru persoanele fizice a fost redusă la 10% în cazul majorității veniturilor. Totuși, aceasta nu mai poate fi  considerată cu adevărat „unică”, pentru că nu se aplică nediferențiat oricărui tip de venit al unei persoane fizice.  

Deși frecvent contestată, mai ales din rațiuni politice – ca să nu  le numim populiste –, cota unică a accelerat ritmul convergenței  economice către media Uniunii Europene și continuă să o facă până astăzi, potrivit unui studiu realizat de Federația Patronală  Concordia și Academia de Studii Economice la început de 2025.  

Și tot cota unică a contribuit și la creșterea clasei de mijloc din  România ca pondere în populație, de la 52% în 2007 la 60% în 2024, prin reducerea inegalității veniturilor, remarcă autorii  studiului citând raportul european Eurofound. 

Decalajul de TVA („VAT Gap”)

Decalajul de TVA („VAT Gap”).  Diferența dintre TVA-ul pe care statul ar trebui, teoretic, să-l colecteze și cel încasat efectiv sau încă un capitol la care România e din nou „campioană” în sens negativ la nivel european. Conform celui mai recent raport al Comisiei Europene, decalajul a crescut în 2023 la 30% – un nivel de trei ori mai mare decât media înregistrată  la nivelul blocului comunitar – de la 26,7% în 2022, iar  estimarea pentru 2024 indică o foarte ușoară scadere, la 29,5%. 

Ca orice gaură neagră, încă există o nebuloasă în jurul  componenței decalajului TVA, deși discuțiile recente din spațiul  public au lămurit dilema includerii autoconsumului (un exemplu  e gemul făcut de bunica) în metodologia de calcul. Rămâne de  văzut din ce e compus totuși, majoritar, decalajul de TVA din  România.

Din păcate, atâta vreme cât diagnosticul nu e clar, nici  tratamentul nu prea are cum să fie eficient: măsurile de  reducere a decalajului trebuie să vizeze exact zonele cu  probleme. 

Deficit bugetar

O formă de exces care, în principiu, apare  atunci când bugetele publice nu sunt administrate cu aceeași disciplină și atenție precum cele ale companiilor private.  

Milton Friedman, una dintre figurile emblematice ale libertarianismului economic, identifică patru moduri de a cheltui banii: 

1) Când îi cheltuiești pe ai tăi pentru tine, vrei un preț bun, dar și calitate. 

2) Când îi cheltuiești tot pe ai tăi, dar pentru  altcineva, cum ar fi un cadou, încerci să te încadrezi în buget,  fără să urmărești neapărat calitatea. 

3) Când folosești banii altuia pentru tine, alegi ce e mai bun, fără să te uiți la costuri.  

4) Iar atunci când cheltuiești banii altora pentru alții – ipostază  în care se regăsesc și guvernele –, nu îți pasă nici de cost, nici de  rezultat.

Facilități fiscale

Un set de măsuri, precum scutirea temporară  de la plata impozitului pe profit, amortizarea accelerată a investițiilor sau acordarea de credite fiscale, despre care unii presupun că ar putea reprezenta soluția relansării economice. 

O adevărată obsesie a începutului de mileniu, facilitățile pentru zonele defavorizate nu au fost o condiție suficientă ca inițiativa privată  să prindă rădăcini. Nu au lipsit nici situațiile în care acestea au  fost folosite abuziv – companiile își mutau formal sediul social în  zonele respective, fără a desfășura acolo o activitate economică  reală. 

De regulă, proiecțiile privind impactul facilităților pleacă de la  scenariul ideal. Adică acel business plan optimist din Excel.  Printre cele mai fragile ipoteze se numără stabilirea arbitrară a  unei marje de profit și a unor venituri viitoare, ignorându-se  posibilitatea ca afacerea să înregistreze pierderi în primii ani de  activitate.

Impozite indirecte

Sunt denumite eufemistic „indirecte”, pentru că, spre deosebire de cele directe, plătite de un contribuabil, pot fi transferate către o altă persoană care le  suportă în final. Mai simplu spus, persoana care achită efectiv  „nota de plată” (consumatorul final) diferă de contribuabilul  care declară și virează statului impozitul. Câteva exemple: taxa  pe valoarea adăugată (vezi și definiția acesteia), accizele sau  taxele vamale. 

Impozitul minim pe cifra de afaceri (IMCA)

O taxă care  funcționează după principiul „unde dai și unde crapă” sau un fel de joc de darts în care săgețile nimeresc doar pe lângă…  În forma inițială, afecta orice companie mare (inclusiv marile companii antreprenoriale românești!) activă în sectoare cu marje de profit reduse (sub 6,25%), precum distribuția și retailul, deși – teoretic  – a fost „marketat” ca un impozit care va împiedica grupurile cu capital străin să „exporte” profiturile către firmele-mamă prin deduceri semnificative ale cheltuielilor intragrup.

Deși premierul României și unii lideri politici au dat de înțeles că arhitectura acestui impozit ar putea fi regândită până la finalul anului, în contextul bugetului pentru 2026, ne așteptam ca, mai  degrabă, renii lui Moș Crăciun să aducă o abrogare a IMCA.  

Intens contestat chiar de când a fost introdus, la începutul  anului trecut, IMCA a parcurs o veritabilă odisee legislativă: era  la un pas de a fi eliminat cu totul, dar, după câteva runde de negocieri politice și contestări ale celui de-al doilea pachet fiscal  la Curtea Constituțională a României (CCR), impozitul rămăsese  în vigoare până în ultima clipă.  

Cu doar două zile înainte de Crăciun însă, Guvernul a adoptat  prin Ordonanță de Urgență reducerea impozitului la jumătate  din 2026 și eliminarea acestuia abia din 2027, la pachet cu  creșterea salariului minim brut pe economie de la 4.050 de lei la  4.325 de lei începând cu 1 iulie 2026. 

Înainte de recenta modificare, impozitul viza societățile cu o  cifră de afaceri de peste 50 milioane de euro, în cazul cărora  impozitul de 16% pe profit era mai mic decât 1% din cifra de  afaceri. 

Pilonul doi al OCDE

Un „prieten fals”, pentru că – în registru  fiscal – nu are nicio legătură cu „Pilonul II” din sistemul de pensii private. Este denumirea uzuală a directivei – Council Directive (EU) 2022/2523 of 14 December 2022 – pe care Uniunea Europeană a adoptat-o pentru a impune un impozit minim efectiv de 15% pe profit pentru grupurile multinaționale cu venituri anuale de peste 750 de  milioane de euro, indiferent de cota nominală aplicată în țara  gazdă. 

Inițiativa a venit dinspre Organizația pentru Cooperare și  Dezvoltare Economică (OCDE), însă Statele Unite au lăsat în  „off-side” Uniunea Europeană cu privire la acest impozit minim,  după ani buni de negocieri multilaterale. 

Măsura a urmărit să echilibreze competiția fiscală dintre statele  lumii, vizând în mod special țări precum Irlanda, care – chiar și  în timpul crizei datoriilor suverane – a menținut impozitul  marilor companii la 12,5%, mult sub media europeană de  21,5%.

„Taxa pe afiliați” 

Denumirea informală a taxei care ar fi trebuit să înlocuiască impozitul minim pe cifra de afaceri (IMCA), în variantele  intermediare ale celui de-al doilea pachet de măsuri de austeritate din 2025. Aceasta ar urma să se aplice doar companiilor cu venituri anuale sub 50 de milioane de euro, limitând deductibilitatea costurilor legate de proprietate intelectuală, servicii de management și  consultanță, în relația cu afiliații nerezidenți la 1% din  cheltuielile contabile totale. 

Taxa pe Valoarea Adăugată (TVA) 

Soluție de ultim resort la  care statul apelează atunci când are nevoie de mai mulți bani „peste noapte”. Asta pentru că ocupă o pondere importantă în veniturile bugetare, este relativ ușor de colectat, se poate modifica aproximativ rapid și atinge mase mari de oameni. 

Totodată, modificările în sistemele de facturare și raportare sunt operate exclusiv de  companii, iar nivelul de conformare voluntară este, în principiu, ridicat. 

Dacă e să dăm o definiție cât mai apropiată de cea de manual,  taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect pe consumul  de bunuri și servicii. Se aplică în fiecare verigă a lanțului de  aprovizionare („supply chain”), în producția de bunuri și servicii,  de la poarta fabricii până pe raftul magazinelor, la consumatorul  final. Este invenția lui Maurice Lauré, director adjunct al fiscului  francez în anii ’50. 

Taxa pe vânzări 

„TVA-ul americanilor” (sau „sales tax”) a apărut în anii ’30, în timpul Marii Depresiuni, când statele căutau o soluție să compenseze prăbușirea veniturilor din impozitele pe  proprietate și pe venit.  

Este tot un impozit indirect, însă – spre deosebire de TVA – nu  unul de tip „flow through”, pentru că firmele nu pot deduce  taxa asociată achizițiilor, aplicându-se doar la ultima verigă a lanțului de distribuție, adică doar asupra vânzărilor către  consumatorul final.