Luna mai nu marchează doar finalul primăverii, ci și un moment de bilanț atât pentru companii, cât și pentru persoanele fizice române sau care realizează venituri din România.
de Angela Roșca, managing partner Taxhouse și Vlad Dimitriu, tax director Taxhouse
• Persoanele fizice rezidente fiscal sau cu domiciliul în România, beneficiari ai unor venituri din România pentru care impozitul a fost reținut la sursă de către persoana juridică, platitorul venitului (de exemplu: din dividende, chirii, dobânzi), au totuși obligația completării secțiunilor relevante ale Declarației Unice privind contribuția de asigurări sociale de sănătate (CASS).
• În perioada recentă, tot mai multe persoane fizice rezidente fiscal în România au intrat în vizorul ANAF pentru venituri realizate din străinătate (în special din investiții) si nedeclarate sau declarate incorect.
• Potrivit OCDE și Tax Foundation, impozitarea marilor averi generează venituri bugetare relativ reduse, încurajează exodul capitalurilor și descurajează inițiativa antreprenorială.
Dacă în cazul companiilor situația este destul de clară, finalul lunii mai reprezentând termenul la care, din punct de vedere formal, are loc închiderea situațiilor financiare ale anului precedent și depunerea acestora, în cazul persoanelor fizice, care au obligația depunerii Declarației unice privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice – Declarația Unică – lucrurile nu sunt întotdeauna foarte clare și predictibile.
În primul rând, termenul standard pentru depunerea Declarației Unice este data de 25 mai a anului următor celui în care au fost realizate veniturile. Concret, pentru veniturile realizate în cursul anului 2025, termenul-limită este 25 mai 2026.
În contextul stării de urgență generate de pandemia Covid-19, perioadele standard de prescripție fiscală (de circa cinci ani jumatate – șase de la momentul realizării venitului), adică anii care pot face obiectul unor inspecții/ verificari din partea ANAF, au fost majorate cu aproximativ nouă luni. Recent, anul 2019 s a prescris, ceea ce înseamnă că, în prezent, ANAF poate verifica situațiile fiscale și veniturile realizate de persoanele fizice începând cu anul 2020. Ca regulă generală, anul 2020 urmează a se prescrie la data de 30 iunie 2026.
Obligația completării și depunerii Declarației Unice le revine, în primul rând, persoanelor fizice rezidente din punct de vedere fiscal în România. Această categorie trebuie să raporteze în cadrul Declarației Unice atât veniturile realizate din România – precum veniturile din activități independente (PFA/ PFI), venituri din cedarea folosinței bunurilor (chirii, cu excepția celor realizate în relație cu persoane juridice), veniturile din transferul titlurilor de valoare, cu excepția celor realizate prin intermediari rezidenți fiscal sau cu o prezență fiscală în România –, cât și venituri realizate din străinătate, indiferent de tratamentul fiscal aplicabil acestor venituri în statul de proveniență. Aici putem include venituri din dividende distribuite de companii nerezidente, venituri din dobânzi, venituri/ câștiguri realizate prin intermediul portofoliilor investiționale deținute la bănci sau instituții financiare nerezidente.
De subliniat că beneficiarii unor venituri din România – persoane fizice rezidente fiscal sau cu domiciliul în România -, pentru care se aplică regimul de reținere la sursă a impozitului pe venit datorat, au totuși obligația completării secțiunilor relevante ale Declarației Unice privind contribuția de asigurări sociale de sănătate (CASS). Ne referim, de exemplu, la venituri din dividende distribuite de persoanele juridice române, venituri din dobânzi asociate unor depozite deținute la bănci din România, câștiguri din transferul titlurilor de valoare realizate prin intermediari/ brokeri rezidenți fiscal în România sau cu prezență fiscală în România etc.
Recent am asistat la situații concrete din ce în ce mai frecvente în care persoane fizice rezidente fiscal în România au intrat în vizorul ANAF pentru venituri realizate din străinătate (în special din investiții) în perioadele anterioare – începând cu anii 2018, 2019 până în prezent. Mai specific, este vorba despre persoane fizice rezidente fiscal în România care au realizat venituri din străinătate, fără însă să le declare și să le impoziteze în mod corespunzător în România in Declarația Unică a anilor respectivi.
Aceste persoane au primit din partea ANAF așa-numitele “Notificări de conformare voluntară”, iar ulterior, în cazul neconformării, au primit “Decizii de impunere din oficiu”, în vederea stabilirii impozitului pe venit datorat în România în legătură cu aceste venituri. Comunicarea acestor decizii a fost de multe ori tardivă și s-a făcut fie prin poștă, fie prin spațiul privat virtual.
Ținând cont de situația descrisă, le recomandăm tuturor persoanelor fizice române care realizează venituri din străinătate să analizeze în mod corespunzător tratamentul fiscal aplicabil în România în legătură cu aceste venituri și – indiferent dacă li s-a reținut sau nu impozit la sursă în statul din care au obținut veniturile și indiferent de suma veniturilor obținute – să își îndeplinească obligațiile privind declarea și impozitarea acestora în România, în conformitate cu prevederile actuale ale legislației fiscale.
Ca regulă generală, potrivit prevederilor relevante ale Codului fiscal, veniturile realizate din străinătate se supun impozitării prin aplicarea cotelor de impozit asupra bazei de calcul determinate după regulile proprii fiecărei categorii de venit, în funcție de natura acestuia.
O altă categorie de persoane fizice care au obligația completării și depunerii Declarației Unice sunt persoanele fizice nerezidente din punct de vedere fiscal în România, dar care realizează din România anumite categorii de venituri. Un exemplu în acest sens ar fi veniturile realizate din închirierea proprietăților imobiliare situate în România sau venituri din transferul titlurilor de valoare deținute la companii din România. Pentru determinarea în mod corect a tratamentului fiscal aplicabil acestor categorii de venituri, trebuie avute în vedere atât prevederile Codului fiscal, cât si cele ale Convențiilor de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu statele de rezidență fiscală ale persoanelor fizice, care realizează astfel de venituri.
A fost o singură dată în 2026: bonificația de 3%.
În vederea stimulării conformării voluntare a personalelor fizice care realizează venituri ce fac obiectul raportării în cadrul Declarației Unice, Ordonanța de Urgență nr. 8/2026 a introdus o bonficație de 3% din valoarea impozitul pe venit datorat pentru anul 2025, atât timp cât persoanele fizice care aveau obligația depunerii Declarației Unice, îndeplineau în mod cumulativ următoarele condiții:
(i) Declarația Unică aferentă anului 2025 era depusă până la data de 15 aprilie 2026, inclusiv;
(ii) plata obligațiilor fiscale datorate în legătură cu veniturile realizate în anul 2025 era efectuată până la data de 15 aprilie 2026, inclusiv;
(iii) persoana fizică nu înregistra obligații fiscale restante datorate către bugetul de stat la momentul depunerii Declarației Unice.
Este relevant de precizat faptul că bonificația de 3% a fost un stimulent bine primit de persoanele fizice care adoptă o disciplină fiscală adecvată, însă caracterul acesteia este unul temporar și limitat strict la impozitul pe venitul datorat în legătură cu veniturile aferente anului 2025 (nu și la CASS). Momentan nu există alte dispoziții legale care să vizeze permanentizarea acestei măsuri.
Pe de altă parte, neconformarea voluntară a persoanelor fizice care au obligația completării și depunerii Declarației Unice poate atrage riscuri fiscale semnificative, dintre care amintim:
• stabilirea din oficiu de către autoritățile fiscale a obligațiilor fiscale datorate în legătură cu anumite venituri neraportate și neimpozitate. Impunerea din oficiu va genera și dobânzi, și penalități de nedeclarare calculate în intervalul dintre termenul legal de plată a obligațiilor fiscale și momentul efectuării plății sumelor stabilite de organele fiscale. Trebuie precizat faptul că neplata la termen a acestor obligații fiscale stabilite de organele fiscale, poate atrage consecințe grave pentru persoanele fizice aflate în astfel de situații, precum demararea măsurilor de executare silită, poprirea conturilor bancare, aplicarea sechestrului asupra unor bunuri din patrimoniul personal etc. Astfel de masuri sunt frecvente in practica ANAF a ultimilor ani – mai mult, deciziile din oficiu emise de autorități rezultă de multe ori în sume calculate maximal și eronat, în favoarea statului, pentru că elementele deductibile nu sunt adesea luate în calcul de autorități;
• demararea unor acțiuni de verificare/control fiscal. În acest sens, reamintim faptul că, începând cu anul 2024, Codul fiscal reglementează o măsură drastică pentru persoanele fizice în cazul cărora sunt constatate venituri fără o sursă identificabilă de către organele fiscale. Aceste venituri se impun cu o cotă de 70% aplicată asupra bazei impozabile determinate de organele fiscale. Mai mult, în anumite cazuri, când sunt constatate comportamente fiscale prin care, în mod voit, persoanele fizice au eludat declararea veniturilor realizate și plata obligațiilor fiscale, se poate ajunge inclusiv la acțiuni de urmărire penală și investigarea unor infracțiuni reglementate de legislația specifică, precum evaziunea fiscală sau spălarea de bani.
Controalele se intensifică și devin din ce în ce mai sofisticate.
Dacă, până în acest punct analiza noastră a vizat mai degrabă aspecte care țin de conformarea voluntară a persoanelor fizice, merită subliniat faptul că în ultimii ani am asistat la o intensificare și o sofisticare a verificărilor/ controalelor fiscale efectuate la nivelul persoanelor fizice, rezidente din punct de vedere fiscal în România. Pornind de la principiile generale reglementate de Codul de procedură fiscală, aceste controale fiscale efectuate la nivelul persoanelor fizice se împart în două categorii principale:
• verificări documentare – acțiuni de verificare care își propun să vizeze aspecte punctuale privind determinarea tratamentului fiscal aplicat de contribuabil pentru o anumită tranzacție sau o serie de tranzacții (de exemplu, vânzarea cu caracter recurent a unor bunuri imobile sau mobile din patrimoniul personal) și
• verificarea situației fiscale a persoanelor fizice, prin acțiuni mult mai complexe care, de regulă, vizează întreg patrimoniul și tranzacțiile/ operațiunile realizate pe perioade fiscale cuprinse între unul și până la 3-5 ani. Astfel de proceduri de verificare sunt demarate în urma unor analize de risc interne efectuate de organele fiscale, când se constată o diferență între veniturile estimate de organele fiscale și veniturile declarate de persoana fizică. „Deviația” trebuie să fie mai mare de 10% din veniturile declarate, dar nu mai mică de 50.000 lei. În folclorul fiscal autohton, aceste verificări au primit numele de “controale pe mari averi”.
Conform prevederilor legale în vigoare (Ordinul nr. 920 din 13 iunie 2023), deținătorii marilor averi sunt definiți drept persoane rezidente fiscal în România care dețin o avere, atât în România, cât și în străinătate, estimată la o valoare mai mare de 25 de milioane de euro, pe baza datelor deținute/ obținute de Agenția Națională de Administrare Fiscală.
În acest sens, deși legislația fiscală din România nu reglementează per se o taxă/ impozit pe avere, așa cum există în câteva state – după cum vom vedea în cele ce urmează – intensificarea controalelor efectuate de organele fiscale la nivelul persoanelor fizice cu averi mari și stabilirea unor obligații suplimentare de impozit pe venit ca urmare a acestor verificări adresează o anumită categorie de contribuabili, fără a intra însă în sfera impozitarii averilor ca atare. În materie de impozitare a averii, notăm însă apariția unui precursor al unui astfel de impozit, respectiv Impozitul special pe bunurile imobile și mobile de valoare mare, reglementat de Titlul X1 din Codul fiscal, introdus începând cu 1 ianuarie 2024.
Cum sunt taxate marile averi în Norvegia, Spania și Elveția.
Din perspectivă istorică, la nivel global, impozitarea marilor averi a apărut în principal ca o necesitate a statelor de a crește veniturile bugetare în contextul unor șocuri majore precum războaiele sau recesiunile – perioade în care capacitatea de finanțare prin împrumuturi este limitată. În același timp, este privită și ca o formă de solidaritate socială, având în vedere că povara în astfel de momente cade mai ales pe umerii celor nevoiași. De pildă, în anul 1922, Germania adopta un impozit permanent pe marile averi pentru a atenua efectele Primului Război Mondial, în completarea taxei pe vânzări și a impozitului pe veniturile persoanelor fizice.
Contrar percepției larg răspândite, impozitarea marilor averi nu este o practică exclusiv occidentală, având rădăcini și în America Latină – de exemplu, în perioade precum dictatura militară din Argentina anilor ’70. În prezent, pe lângă Argentina și Bolivia, astfel de taxe sunt aplicate în Columbia, Uruguay și Venezuela.
Impozitarea marilor averi reprezintă, în accepțiunea Tax Foundation, o formă de taxare recurentă a averii nete a unei persoane, respectiv a totalului activelor – depozite bancare, acțiuni, fonduri de investiții, proprietăți imobiliare, mașini, ambarcațiuni, avioane, colecții de artă, bijuterii etc – după scăderea datoriilor. Nu este însă singura formă de impozitare a activelor – din aceeași ,,familie” mai fac parte:
• impozitele pe moștenire (one-off),
• impozitele suplimentare pe câștigurile de capital și
• impozitele pe proprietățile imobiliare cu valoare ridicată.
Dacă în 1990, la nivelul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), 12 state impozitau marile averi, până în 2025, numărul acestora s-a redus semnificativ. În Europa, doar trei țări aplică un astfel de impozit per se – ne referim la Norvegia, Spania (singurul stat membru UE din acest ,,club”) și Elveția, arată datele agregate de Tax Foundation.
Pe de altă parte, în Franța, Italia, Belgia și Olanda, sunt în vigoare taxe pe anumite clase de active (similar României).
• Norvegia taxează cu 1% pe an averile de peste 172.000 de euro (0,35% revin municipalităților și 0,65% guvernului central). În schimb, averile de peste 1,95 milioane de euro sunt impozitate cu 1,1%. Aceste praguri se aplică persoanelor singure, iar în cazul cuplurilor se dublează.
• Guvernul central al Spaniei a introdus în 2022 o taxă de solidaritate – într-o primă etapă, cu caracter provizoriu – care poate ajunge până la 3,5% în cazul averilor de peste 3 milioane de euro. Măsura a determinat regiunile autonome care acordau scutiri de 100% pentru taxele regionale pe avere – Madrid, Cantabria, Andalusia și Extremadura – să revină asupra deciziei pentru a păstra veniturile fiscale la nivel local. Taxa de solidaritate aplicabilă la nivel central este complementară taxelor pe avere regionale.
• În Elveția, marile averi sunt impozitate la nivelul celor 26 de cantoane printr-un sistem progresiv complex care ia în calcul factori precum situația familială și diverse deduceri. Deși nivelul taxării diferă semnificativ de la un canton la altul, acesta nu depășește, în general, 1% din averea netă. Elveția are o tradiție îndelungată în acest domeniu, impozitarea averilor fiind practicată încă din secolul al XIX lea.
• Franța a eliminat taxarea marilor averi în 2018, înlocuind-o cu un impozit pe proprietățile imobiliare cu o valoare de peste 1,3 milioane de euro. Dacă în cazul rezidenților sunt taxate proprietățile internaționale, nerezidenții plătesc un impozit doar pentru activele imobiliare din Franța. Taxa poate ajunge până la 1,5% din valoarea proprietăților.
• Italia taxează cu 0,2-0,4% investițiile financiare deținute de rezidenții italieni în afara țării. De asemenea, activele imobiliare deținute de rezidenții fiscali italieni în străinătate sunt taxate cu 1,06%.
• Începând din 2021, Belgia taxează cu 0,15% portofoliile de investiții cu o valoare de peste 1 milion de euro.
• Olanda aplică până în 2027 un sistem alternativ de impozitare bazat pe randamentele estimate pentru diferite clase de active, precum depozitele bancare, obligațiunile și alte plasamente. Este impozitat cu o cotă unică de 36% randamentul mediu ponderat aferent activelor care depășesc aproximativ 57.500 de euro.
Ce state europene taxează marile averi sau anumite clase de active cu valoare ridicată.
| Țara | Impozit pe avere | Impozit pe alte active | Prag (euro) | Cota de impozitare |
| Norvegia | În vigoare | Nu | ≈ 172.000 ≈ 1,95 mil. | 1% 1,1% |
| Spania | În vigoare | Nu | 3 mil. 10,6 mil. | 1,7% 3,5% |
| Elveția* | În vigoare | Nu | ≈ 1 mil. ≈ 100 mil. | 0,20% 0,30% |
| Franța | Anulată | Real estate | 1,3 mil. | Până la 1,5% |
| Italia** | Anulată | Real estate Investiții financiare | 1,06% 0,2-0,4% | |
| Belgia | – | Investiții financiare | 1 mil. | 0,15% |
| Olanda*** | Anulată | Investiții fnanciare | ≈57.500 | 36% |
• Note:
*se referă la cantonul Zurich (cu cel mai mare PIB din Elveția), iar valorile se aplică persoanelor singure sau casătorite cu copii; **Taxe valabile pentru proprietățile imobiliare și investițiile financiare din afara Italiei; ***Taxa se aplică randamentului mediu ponderat.
• Surse: Tax Foundation, The Norwegian Tax Administration, Federal Tax Administration Switzerland.
Un studiu OCDE din 2018, nuanțat de un raport Tax Foundation din 2024, pune reducerea semnificativă a numărului statelor care impozitează marile averi pe seama mai multor factori:
• Aceste impozite generează, de fapt, venituri bugetare relativ reduse. Concret, în 2022, veniturile astfel obținute au reprezentat 0,19% din PIB-ul Spaniei și 1,19% din PIB-ul Elveției.
• Generează costuri administrative ridicate.
• Încurajează exodul capitalurilor si al persoanelor fizice cu mari averi. De pildă, în 2023, după ce Spania a introdus ,,taxa de solidaritate” pe averi, Portugalia și-a extins
regimul fiscal pentru nerezidenți pentru a determina cât mai mulți spanioli bogați să-și schimbe rezidența fiscală.
• Descurajează inițiativa antreprenorială și frânează creșterea economică.
• Ating doar marginal scopul pentru care au fost create: redistribuirea bunăstării.
• Antrenează o dublă sau chiar o triplă impozitare la nivelul persoanelor fizice. Iar, în cazul plasamentelor cu randamente reduse (mai ales în perioadele cu dobânzi mici), aceste taxe pot șterge cu buretele câștigurile investitorilor.
Din motivele de mai sus, mai multe state dezvoltate au renunțat la această formă de taxare: Austria (în 1994), Germania și Danemarca (1997), Olanda (2001), Finlanda, Islanda și Luxemburg (2006), Suedia (2007) și Franța (2018).
Deși concentrează cel mai mare număr de miliardari la nivel global – aproape 1.000, conform Forbes, cu o avere cumulată de 8,4 trilioane de dolari – Statele Unite nu au impozitat niciodată marile averi. Însă, începând din 2009 (deci la scurtă vreme după apogeul Marii Crize Financiare), IRS, fiscul american, a creat un departament special pentru controlul contribuabililor cu cele mai mari venituri – Global High Wealth Industry Group, cunoscut și sub numele de IRS ,,Wealth Squad”. Scopul declarat al departamentului este de a analiza, dintr-o perspectivă integrată, situația financiară a persoanelor cu averi mari (“high net worth individuals”) și a companiilor pe care acestea le controlează.
Mai multe studii academice realizate la începutul deceniului arătau că americanii din top 1% venituri tind să nu declare peste 20% din câștiguri, ceea ce se traduce prin taxe neplătite de aproximativ 175 de miliarde de dolari. În contrast, americanii din jumătatea inferioară a distribuției veniturilor (,,the bottom 50 percent„) nu declarau circa 7% din venituri.
Impozitarea marilor averi revine însă în actualitate. Proiectul legislativ ,,The Billionaire Tax Act” care urmărește taxarea o singură dată cu 5% a averilor de peste un miliard de dolari ale rezidenților statului California, ar putea fi supusă la vot la alegerile generale interimare din noiembrie, potrivit CNBC.
Nu este exclus ca impozitarea marilor averi să se mențină ca temă de prim-plan, în condițiile în care datoria publică globală va atinge pragul critic de 99% din PIB-ul global până în 2028, potrivit proiecțiilor recente ale Fondului Monetar Internațional (FMI).
Dacă Statele Unite nu vor reuși să țină sub control deficitul bugetar de 7-8% din PIB, vor fi nevoite să recurgă la ,,una dintre cele mai ample ajustări fiscale pe timp de pace din istoria modernă” a țării, semnalează Rodrigo Valdez, Fiscal Affairs Director în cadrul FMI.
Verificări aleatorii.
Revenind la controalele fiscale efectuate în România, este important de precizat faptul că, începând cu anul 2026, persoanele fizice pot fi selectate și în mod aleatoriu pentru efectuarea unei verificări a situației fiscale personale. Asadar, controalele nu mai vizează doar persoanele cu mari averi, ci și pe cele considerate a avea un anumit grad de risc fiscal. Totuși, numărul persoanelor fizice selectate în mod aleatoriu în decursul unui an calendaristic nu poate depăși 10% din totalul persoanelor fizice selectate pentru efectuarea verificării situației fiscale personale pe baza analizei de risc realizate de ANAF.
Conform Raportului de activitate publicat de ANAF pentru semestrul I 2025, au fost finalizate 147 acțiuni de verificare a situației fiscale personale, din care 59 acțiuni finalizate cu decizie de impunere fiind stabilite creanțe fiscale totale în valoare de 244,97 milioane RON, reprezentând doar 0,09% din sumele colectate de ANAF în acest interval. Comparativ, în cursul aceleași perioade a anului 2024, au fost finalizate 237 de acțiuni de verificare a situației fiscale personale, din care 161 finalizate cu decizie de impunere, fiind stabilite creanțe fiscale totale în sumă de aproximativ 106,10 milioane RON, reprezentând, de asemenea, sub 0,1% din sumele încasate de ANAF în intervalul respectiv.
Așa cum menționam anterior, verificarea situației fiscale personale a persoanelor fizice vizează, de regulă, perioade de cel puțin un an fiscal, iar, ca parte a acestor verificări, sunt analizate în detaliu o serie de elemente precum:
• bunurile imobile și mobile achiziționate, dar și sursele de finanțare care au stat la baza acestor achiziții;
• împrumuturile acordate de către sau către persoane fizice și juridice – inclusiv solicitarea unor note explicative/ confirmări din partea debitorilor/creditorilor privind sumele încasate/plătite și documentele justificative încheiate în acest sens (de exemplu, contracte de împrumut, declarații notarizate);
• cheltuielile efectuate în cursul perioadei verificate și documentele justificative care stau la baza acestora; • veniturile realizate și modalitatea de declarare și impozitare, coroborat cu analizarea nivelului acestora raportat la valoarea cheltuielilor și ieșirilor de numerar din patrimoniul persoanei verificate;
• împrumuturile, respectiv donațiile primite în cursul perioadei supuse controlului fiscal și documentele justificative care au stat la baza acestor tranzacții;
• numerarul disponibil la începutul și finalul perioadei supuse verificării fiscale, precum și retragerile, respectiv depuneri de numerar efectuate în cursul perioadei verificate.
Orice informație, sumă sau argument prezentat de persoana fizică în cadrul controlului fiscal trebuie susținută de existența unor mijloace de probă/ documente justificative. Acest lucru poate genera în sine o provocare, având în vedere faptul că la nivelul persoanelor fizice (cu excepția celor care desfășoară activități independente) nu există reglementări privind ținerea contabilității sau obligații de păstrare a unor documente justificative, precum facturi, chitanțe, extrase de cont etc. Cu toate acestea, având în vedere modalitatea de desfășurare a unei astfel de proceduri de verificare fiscală, recomandăm ca fiecare persoană fizică să își țină o evidență personală a tranzacțiilor realizate, mai ales, dar nu numai, a celor de valori semnificative, cu atât mai mult cu cât astfel de controale sunt efectuate la ani distanță de data efectivă a tranzacțiilor respective
În contextul menționat anterior, asistența și implicarea noastră, în calitate de consultanți fiscali, cu expertiză atât în domeniul legislației fiscale relevante, cât și în procedurile specifice controalelor și litigiilor fiscale, s-au dovedit esențiale pentru bunul mers al unor astfel de verificări care, nu de puțin ori, s-au desfășurat pe parcursul mai multor ani și s-au încheiat după multe întâlniri formale cu autoritățile fiscale și etape juridice parcurse.